Reclame

[ad_1]

Galeriile din Madrid își rezervă perioada ARCO pentru a evidenția opera unuia dintre artiștii cu care lucrează. După o perioadă de absență de la galeria Juana de Aizpuru, cu această ocazie Montserrat Soto (Barcelona, ​​​​​​​​1961) prezintă o sinteză, cu trăsături noi, a peisaje în timpul călătorieiseria pe care l-a dezvoltat în ultimii ani și pe care l-a început în urmă cu aproape două decenii.

În 2021, primăvara a putut fi văzută la Madrid, la Grădina Botanică –oraș al pierzării. De la nomad la a fi fără loc– și în CAB din Burgos –Drumul către Imperiu–, întrucât artistul locuiește în orașul Gumiel de Izán, în Burgos. Acum se leagă direct la începutul itinerarului în galerie, plasat ca o călătorie virgiliană în lumea interlopă dantescă, și care se termină la „Sfârșitul secțiunii”, marcat cu „Hic et nunc”, „aici și acum”. O concluzie deschisă și poetică cu imaginea unui balcon invadat de buruieni. Natura distrugând mereu și, în sfârșit, barbaria umană.

Plecând de la o abordare conceptuală a fotografiei, Soto este un cercetător ambițios și arhivist al locurilor pe care le locuim. Înregistrările sale acoperă geografii vastedupă cum se poate observa în scenariile reale acoperite, care variază de la Damasc la New York, trecând prin Namibia, Tunisia, Cuba, São Paulo, Caracas, Ierusalim, Mauritania, Paris, Madrid sau Barcelona.

Plecând de la o abordare conceptuală a fotografiei, Soto este un cercetător ambițios și arhivist al locurilor pe care le locuim.

Din multiple perspective: socială și antropologică, economică și politică, dar și ecologică. O complexitate în abordarea fotografiei și includerea culturii vizuale în aceasta, care a fost rezumată în „angajamentul său față de memorie și natură” la primirea premiului Premiul Național de Fotografie 2019.

Pentru a comunica o asemenea complexitate, Soto folosește semne cu stâlpi, semne și alte semne reale și introduse digital, cu care rezolvă problema semiotică a relaţiei dintre imagine şi cuvântsens și sens, ambigue în simpla reprezentare fotografică.

Între „adevărul semnelor și semnele adevărului” de henri lefebvre, artista subliniază construcția imaginii fotografice pentru a ne vorbi despre migrații și deplasări, populații dense la limita supraviețuirii și spații abandonate lăcomiei speculației. Acolo unde locuiește puterea distructivă, iar și iar.

[Montserrat Soto: „În era digitală, fotografia a fost eliberată de lanțurile realității”]

În această lume a urgențelor continue, în care suntem forțați să trăim în alertă pentru „lebedele negre”, Evenimente neașteptate, dar decisive, ne transformă viața, ca și ultima pandemie; și „lebedele cenușii”, acele amenințări probabile (economice, sociale, ecologice) pe care le bănuim, din ce în ce mai cufundate în incertitudine.

Și totuși, în fereastra explicită pe care o plasează imaginea fotografică a lui Soto, denunțul lui nu este niciodată evident și invită mereu la reflecție printr-o privire nostalgică și poetică, cu fond romantic. Din asta romantism distanţat şi postmodernstrăin de orice ispită empatică dar lipsit de respect față de drama umană a celor mai defavorizați, și asta ne include, fără a renunța la insurecție.