Reclame
[ad_1]
Dealerului i-au fost dedicate mari expoziții și aceasta nu este o descoperire. În mod fundamental – deși ține cont de vicisitudinile biografiei lui Daniel-Henry Kahnweiler și cărțile sale de artist – este o călătorie vizuală prin artiștii apropiați dealerului. Acest tur se limitează la expunerea colecțiilor Centrului Georges Pompidou, deoarece fiica sa vitregă și ginerele său – tot ei înșiși galeriști–, Louise și Michel Leiris, și-au donat colecția muzeului parizian.
Un tur vizual, spuneam noi, care nu abordează de ce, „cum funcționează”, iar aceasta este tema care ar fi trebuit dezvoltată. Legenda spune că dealer-ul de artă Kahnweiler avea un simț al mirosului foarte ascuțit și că, înzestrat cu o sensibilitate rafinată, știa să descopere talentul... Ei bine, Suntem convinși că nu avea simț artistic al mirosului sau judecată..
Reclame
Dacă a avut sau nu bun gust sau nu a înțeles arta nu contează și nici nu înseamnă să o slăbești. Însă pariurile lui nu au răspuns la criterii artistice, ci, să zicem, la o strategie de afaceri. Trebuie doar să te uiți la declarațiile și notițele lui scrise pentru a înțelege că modul lui de lucru a servit și alte motive.
Kahnweiler (1884-1979), provenind dintr-o familie de mici finanțatori evrei, a avut mereu preocupări culturale. A fost un pasionat iubitor de muzică și chiar avea o mică colecție de gravuri și lucrări de format mic, dar el însuși explică că „habar nu avea despre meșteșugul picturii”. Avea însă o concepție de bază despre activitatea comercială: trebuia să lucreze cu artiști din generația sa, dacă „cumpăra marii pictori când erau tineri, trebuia să facă bani”.
A dobândi opera tinerilor artiști înseamnă a cumpăra la un preț bun pentru ca într-o zi să ajungă la un preț ridicat. Kahnweiler ar putea fi interesat de Gauguin sau Cézanne, de exemplu, dar prețul lor era deja prea mare, inaccesibil pentru el și, în plus, a explicat el, nu le va putea întâlni niciodată. Un alt aspect complementar: exclusivitatea sau crearea unui stoc care a fost unul dintre fundamentele pieței de artă din secolul XX. adica un contract între artist și dealer – În general, este un salariu combinat – din care dealerul monopolizează întreaga producție a artistului.
Cu alte cuvinte, se creează o situație de monopol care va permite controlul prețurilor în viitor. El stoc Este o investiție pentru viitor, deoarece dealerul controlează oferta și încurajează cererea.
De fapt, indiferent dacă vă place acest sistem sau nu, figura dealerului apare ca fundamentală pentru crearea artei secolului XX. Face munca de cercetare a artistului viabilă, oferindu-i condiții economice. De asemenea, mediază între artist și public. Aceasta este ceea ce se numește promovare: a pune în valoare, a da prestigiu ceva care a priori nu are valoare estetică sau economică și care este respins de publicul larg.
[Cei 50 de ani de la moartea lui Picasso: cum se pregătesc Spania și Franța să o sărbătorească în 2023]
La scurt timp după ce și-a deschis magazinul, Kahnweiler a vizitat studioul lui Picasso, despre care auzise și a avut ocazia să vadă Doamnele din Avignon (1907). Este evident că nu putea înțelege acea lucrare și nici nu avea instrucțiunile de citire necesare, care au venit mai târziu. Dar Picasso a fost oportunitatea pe care o căutam. Posibil, au contribuit și alți factori, precum personalitatea copleșitoare a spaniolului. Deși dacă era interesat de asta, era pentru că era ceva de neînțeles și ciudat.
O problemă de rezolvat, ceva ce încă nu a fost făcut, dar care în timp – promovarea – s-ar putea transforma într-o valoare estetică și economică. Picasso a fost unul dintre primii, au urmat clemă, cititor, Gri si apoi Klee orice zidarnume mari din istoria artei.
Și totuși, călătoria vizuală pe care expoziția ne-o oferă este interesantă pentru că oferă o vedere panoramică asupra dealerii: o imagine mai ambiguă. După vremurile eroice și pionierii cubismului, Kahnweiler ne prezintă câțiva artiști pe care astăzi îi simțim îndepărtați de o sensibilitate contemporană: Elie Lascaux şi suzanne roger sau pictori care nu au realizat mare proiecţie ca Eugène de Kermadec, André Beaudin, Gaston-Louis Roux. De ce? Artă tânără, artă nouă, era în altă parte, nu mai era cea a generației sale.
Urmăriți subiectele care vă interesează