unde arta și cartografia merg mână în mână

Se dovedește că una dintre cărțile în care poezia lui Juan Ramón Jiménez atinge cote superioare în misticismul ei vitalist specific este intitulată stația totală. Și „stația totală” este și numele unui dispozitiv folosit în topografie, un teodolit cu EDM și microprocesor încorporate. Nu este de mirare că Núria Montclús, curatoarea acestei expoziții, a profitat de fericita coincidență pentru a-i da titlul unei expoziții care reunește mai multe abordări ale cartografiei din practica artistică.

Aceasta este o perspectivă care a fost explorată pe larg, în spectacole precum cartografii contemporane. desenând gândul (CaixaForum, 2012) și în cărți precum Graciela Speranza Atlas portabil al Americii Latine. Artă și ficțiune de călătorie (Anagrama, 2012). Și dacă subliniez existența acestor compilații, nu înseamnă că lucrarea a fost deja făcută, ci mai degrabă că amploarea ei este infinită și este loc pentru multe puncte de vedere.

[Graciela Speranza: „Arta este întotdeauna o fabulă despre timp”]

Un alt lucru este că însoțitoarea de bord nu ne lasă foarte clar pe ale ei, de altfel vag orbitor parcă „ne aflăm în fața unui set de noi cartografii analitico-discursive (…) din care este posibil să explorăm și să construim noi povești și imaginare despre mediu și teritoriu care, la rândul lor, reflectă asupra noastră și asupra formelor de relație cu mediul înconjurător, atât colectiv, cât și individual.

Ca contrabalansare, trebuie să spun că selectia lucrarilor este excelenta si montajul impecabil. Și poate că putem găsi chiar un fir comun care să parcurgă unele dintre lucrări și care este o cartografie care nu este atât orizontală, cât verticală. Așa se întâmplă în piesele impresionante ale Miguel Sbastidaîn care fotografieză –dar și recreează– configurații stratigrafice.

Sau în bucățile delicate de sticlă sculptată Elena Lavelles, care îmbină geografia și istoria. Chiar, într-o oarecare măsură, în dubla contribuție a Lucia Loren –o referință pentru acest tip de artă în Spania–. Una este fotografia unui sol crăpat de secetă, suturat cu lână, iar cealaltă, acul puternic cu care putem fabula realizarea lui.

[Elena Lavellés, frumusețea răului]

sculptură și instalație mercedes lara au o ambivalență singulară între dens și lumină, între proeminența suprafeței și volum. Foarte sugestivă este combinația de fotografii ale Barbara Fluxá. De la el Harta unui loc pierdut strălucește și cu argintul viselor. Piesa grozavă a lui Lecuona și Hernández, fără a-i pune la îndoială prezența și frumusețea, este, însă, cea pe care o pot încadra cel mai puțin în ansamblu.

Și aș spune același lucru despre opera lui Agustín Ibarrola, dacă nu ar fi faptul că stația totală măsoară unghiuri și distanțe simultan. Un instrument fundamental pentru abordarea acelei opere veritabile de Land Art spaniolă care a fost a lui pădurea omaAici evocat rafinat cu o mare reproducere fotografică în fața căreia sunt așezate mai multe mănunchiuri de bețișoare de alun pictate, de parcă am putea pune o pădure într-o vază.

Că o galerie întreprinde un proiect cu aceste caracteristici, ca parte a unui angajament mai larg de a introduce sustenabilitatea ca temă, dar și ca criteriu, este o veste magnifică. Trebuie să ne schimbăm modul de a înțelege lumea, pentru că lumea nu are substitut.

Urmăriți subiectele care vă interesează