întoarce-te la cea mai recunoscută artă a ta

suntem înainte o revenire artistică de sens intens. Manuel Segade ne aduce încă o dată lucrarea lui Juan Munoz (1953-2001) când avea să împlinească 70 de ani și 22 de ani după moartea sa prematură, la doar 48 de ani. Primul pas este prezentarea unui set de 21 de piese excelente, instalații sculpturale de diferite formate și extinderi, într-un decor care dialogează cu caracteristicile arhitecturale ale clădirii care le adăpostește.

Titlul spectacolului Tot ce văd îmi va supraviețuieste un citat al poetei ruse Anna Akhmatova pe care Juan Muñoz l-a adunat într-una dintre ultimele note din caietele sale pregătindu-se pentru cea care a fost ultima sa expoziție, la Tate Modern din Londra în 2001. Titlul este folosit aici ca o frumoasă aluzie poetică la supravieţuirea operelordincolo de expirarea vieţii artiştilor.

Datarea pieselor este practic din anii 1990, deși există și una din 1989 și alta din 2001. Suntem în faza finală a carierei creative a lui Juan Muñoz, în care a ajuns recunoaștere internațională puternică. Următorul pas în această întoarcere va fi o altă expoziție, la CA2M din Móstoles, care se va deschide în iunie, coincidend cu data nașterii artistului, în care vom vedea călătoria lucrărilor sale de la începutul până în anii optzeci.

[Juan Muñoz, redactând trilero]

Acest joc cu trecerea timpului – recuperând opera lui Juan Muñoz, marele artist plecat atât de devreme, în două faze care merg în sens invers dezvoltării sale temporale, de la ultima până la primele faze – este un semn aluziv al cât de vii și strălucitoare continuă să fie lucrările sale. Toate sunt determinate de interacțiunea pe care o provoacă în privința lor, aspect subliniat de Muñoz prin folosirea unor oglinzi care reflectă atât sculpturile sale, cât și pe cei care le privesc, care sunt astfel introduse în instalația interactivă care le constituie.

Aici, la galeria Alcalá 31, piesele ne trimit explicit la această problemă. Sara în rochie albastră [Sara într-o rochie albastră] (1996) și salut specchio [În oglindă] (1997). Și iată ce a scris Juan Muñoz despre ceea ce putem vedea în ele și despre cum îl vedem: „Personajele mele se comportă uneori ca o oglindă care nu se poate reflecta. Sunt acolo pentru a spune ceva despre privirea ta, dar nu pot pentru că nu vor să te lase să te vezi pe tine însuți.” Iată-ne: căutăm, vrem să vedem totul și acest flux te duce să fii privit, văzut, în reflectarea diferitului.

O problemă care persistă în timpul instalării Două santinelele pe teren optic (1990), situate la intrare, figuri de umbră cu arme, care ne amintesc de controlul privirii noastre. Și, de asemenea, în piesele de balcon: balcon [Balcón] (1991) și Balconul din Nimes [Balcón de Nimes] (1994), în ambele cazuri balcoane fără nimic sau nimeni pe ele, goale. „Vidul nu se arată. Se arată dorința ca acesta să fie umplut. […] Nu văd balcoanele goale acum; Ei vorbesc despre orice, în afară de ei înșiși. Sunt imagini care sunt deja acolo, care au fost deja folosite”, a precizat el. Privirea noastră elimină vidul...

Mersul și venirea în privire, în viziune, aici se află nucleul referențial al operelor lui Juan Muñoz: nimic nu este închis în imediata pieselor, totul rămâne deschis fluxului interactiv pe care îl provoacă atunci când privirea noastră se apropie de ele. Pe lângă faptul că provoacă „umplerea” golului, personajele ne apropie de similitudine de la distanță. În a doua jumătate a anilor 1990, acest lucru a luat contur în figurile caricaturale de pitici, păpuși ventrilochi și „chinezi”, așa cum le-a identificat însuși Muñoz.

Următorul pas în această întoarcere va fi o altă expoziție, la CA2M din Móstoles, care se deschide în iunie, coincidend cu data nașterii artistului.

Legat de aceasta din urma este recuperarea instalatiei sculpturale energetice Pătrat (1996), care poate fi revăzută pentru prima dată de la prezentarea sa la Palatul Velázquez del Retiro, în cadrul expoziției pe care Museo Reina Sofía a dedicat-o artistului la acea vreme. Este un set de 27 de figuri în nuanțe de gri, de oameni „chinezi” care râd. Nu poți intra în cercul deschis pe care îl formează și așa tema oglinzii, a identității și diferenței, se deschide pe măsură ce te apropiile ocoli din exterior și ajungi să-i percepi pe ceilalți din tine.

Figura atârnată de gura de tavanul camerei: Cu funia alla bocca [Con la cuerda en la boca] (1997) și cele două figuri de prosoape de hârtie cu obloane din 1999 ne vorbesc despre paradoxul reprezentării: nu putem înțelege motivația a ceea ce vedem.

[Juan Muñoz. Uită-te la ochi]

Suntem deja în faza finală a călătoriei creative a lui Juan Muñoz. Dar, ca o concluzie, este semnificativă revenirea la râs a figurilor agățate pe perete în scaune din piesa datată cu anul morții sale, în 2001: Doi stând pe perete [A celor care stau pe perete]. Ei râd de posibila ta cădere? Răspunsul rămâne deschis, ca și viața însăși, înaintea dorinței noastre de a privi și de a putea vedea încotro mergem. Juan Muñoz: privind din exterior, putând vedea în profunzime.

Urmăriți subiectele care vă interesează