Proporția umană: când sculptura a vrut să pună capăt canonului

Până bine în secolul al XX-lea sculptura era antropomorfă: pe lângă animale sacre și sculpturi sau reliefuri cu motive ornamentale sau simbolice, a reprezentat ființa umană și a făcut-o după un canon care varia în funcție de cultură și timp. Corpurile egiptene măsurau optsprezece pumni, cele ale lui Policlit și Fidias șapte capete și o treime, cele ale lui Praxitele opt și cele ale lui Durer nouă; Leonardo a înscris „omul de Vitruvian” într-un cerc iar Le Corbusier a formulat „El Modulor” — înălțime de șase picioare —, bazat ca canonul leonardesc pe Secțiunea de Aur, pe care o cunoaștem încă din Renaștere pe Luca Pacioli drept Proporția Divină, garanție a frumuseții și armoniei.

Această expoziție necesară, curatoriată de Penelope Curtis (fost director al Tate Modern și al Muzeului Gulbenkian) cu Manuel Fontan del Junco şi Ines Vallejoexplică cum, după cel de-al Doilea Război Mondial, nu a mai fost vorba de a crea statui după un canon, ci de a transforma sistemele de măsură — matematice, geometrice, geografice și chiar temporale — într-o temă sau unealtă definitorie a sculpturii, dar totuși cu corpul uman ca referință supremă. El ne confruntă cu scara ca principiu sculptural.

Și o face nu numai sub forma unei călătorii istorice: montarea unei expoziții de mai mult de o suta de bucati, într-o încăpere ca aceasta, ne obligă să ne lipsim de distanțele de care ar fi de dorit să „ne măsurăm” corespunzător cu lucrările, nu atât pe pereți, cât pe socluri sau mese unde s-au acumulat piese foarte disparate. Acest lucru provoacă interferențe care ne face exact mai conștienți de corelațiile spațiale despre care ni se spune.

[Ultimii ani ai sculptorului Juan Muñoz: revenirea la arta sa cea mai recunoscută]

Ne compensam însă cu lucrările instalate în mare relief în grădina alăturată a Băncii March, „ocupată” în premieră de o expoziție, și care ne amintesc cât de fericit poate fi. prezența artei în aer liber. În plus, în apropiere a fost conceput un tur de sunet care seamănă cu scara muzicală.

În interior, ordinea nu este cronologică, ci ridică unele dintre cele mai semnificative aspecte ale scalei, deși începe cu lucrări ale unor pionieri precum david smith, Isamu Noguchi, Henry Moore și Alberto Giacometti. când este completă şoc După război, monumentul a încetat să mai aibă sens, unii artiști au avut nevoie să-și delimiteze spațiul emoțional, și a apărut o figură —schimbătoare, dar reiterată— care exprima ideea de refugiu: cutia, cușca, incinta, casa păpușilor.

Această expoziție necesară explică cum, după al Doilea Război Mondial, nu mai este vorba de a crea statui după un canon.

fausto melotti, Carol VisserLouise Bourgeois, Juan Munoz, Lili Dujourie sau Francisco Tropa configurează mici dulapuri care adăpostesc metaforic viața mentală și creativă. De un interes deosebit sunt lucrările care sunt inspirate din sistemul de reproducere sau mărire cu cușcă și puncte, care afectează importanța măsurării pentru formă.

Această primă secțiune, cea mai subiectivă, este urmată de un catalog de exerciții de măsurare speculativă în anii 1960 și 1970 Pornind de la „opririle standard” ale lui Duchamp, examinăm „metrul cub de infinit”, „sistemul imperial” al lui Pistoletto. Bill Woodrow sau, în cinematografie și fotografie, extinzând astfel practica sculpturală în mediile străine, mișcările standardizate ale lui Charles și Ray Eames (în puteri de 10, de la cosmic la microscopic) și John Hilliard (în pași, la mers).

Mai jos este un eșantion larg de construcții prin adăugarea de unități, progresii și permutări, iar cubul ca motiv de conducere. Hans Haacke, de KirkebySol LeWitt, Bruce Nauman, Cildo Meireles, Felix Gonzalez-Torres sau Fiona Banner iasă în evidență în această secțiune, ceea ce duce la o alta proporțional. Scara arhitecturală devine tema dominantă aici și capătă un ton critic în lucrările lui Dan Graham, Thomas Schütte, Martin Honert orice Chris Burden.

Ca legătură cu exteriorul, modelele sculpturilor mari care înconjoară clădirea (Chillida, Sempere, strungar, biserici…) și, în grădină, reproducerea la scară 1:4 a lucrărilor care au participat la Skulptur Projekte Münster între 1977 și 2007, de Dominique Gonzalez-Foerster, și Mini-ul mărit la 130 sunt deosebit de potrivite argumentului expoziției. % per Elizabeth Wright. În acest domeniu sunt evidențiate mecanismele percepției: percepția noastră individuală. La urma urmei, așa cum ar spune Protagoras, „omul este măsura tuturor lucrurilor”.

Urmăriți subiectele care vă interesează